Teraristică - Păianjeni

Tarantule

În culturile moderne tarantulele au fost adesea descrise ca fiind respingătoare şi de care ar trebui să ne fie teamă. Această greşeală de interpretare şi goană după senzaţional le-a câştigat o reputaţie proastă nejustificată.

Aceste animale sunt de obicei complet inofensive atunci când sunt tratate cu respect. În ultimii ani aceşti păianjeni mari sunt din ce în ce mai prezenţi în magazinele destinate animalelor de companie, iar numărul de specii disponibile este din ce în ce mai mare.

În Africa se numesc "Păianjen-babuin", în Asia "Păianjen-mâncător-de-păsări", în Australia "Păianjeni-şuierǎtor". Numele de tarantulă este aplicat din greşeală şi altor păianjeni.

Există specii de tarantule care sapă galerii în pământ şi specii care trăiesc în copaci ("terestre" şi "arboricole").

În funcţie de zona din care provin sunt împărţite în două categorii: tarantulele "lumii vechi" (Africa, Asia şi Europa) şi ale "lumii noi" (Australia de Nord şi America de Sud). Tarantulele din "lumea nouă" au pe partea din spate a corpului perişori iritanţi, iar cele din "lumea veche" au o otravă puternică şi sunt "agresive", adică intinctul de apărare a propriului teritoriu este mai mare, atât în natură, cât şi în terariu. Nici o tarantulă nu va urmări un om în pădure sau în casă cu intenţia de a muşca.

Tarantulele pot avea diferite dimensiuni. Cele mai mici au doar 5 cm, iar cea mai mare tarantulă înregistrată are lungimea de 33 cm. Măsurarea dimensiunii tarantulelor se face de la vârful unui picior din faţă dintr-o parte până la vârful ultimului picior din spate, pe partea opusă.

Sunt "nocturne" şi toate activităţile lor încep după-amiaza sau seara. Când spunem nocturne nu înseamnă că nu se mişcă în timpul zilei, dar mai puţin active în momentul care sunt în lumină.

Fiind nevertebrate (înseamnă că nu au schelet osos intern şi coloană vertebrală), au corpul acoperit cu o cuticulă chitinoasă, dură, cu rol protector, care nu le permite să crească. De aceea, este nevoie ca ele să desprindă şi să părăsească învelişul vechi şi să îl înlocuiască cu unul nou mai spaţioas. Acest proces se numeşte năpârlire şi se repetă la perioade de timp diferite, în funcţie de tipul de cuticulă, de vârstă şi de locul din care provine.

Tarantulele mănâncă mai ales insecte, rozătoare mici, păsări, şerpi şi alte animale mici. Hrana este digerată extern, ceea ce înseamnă că prind prada şi îi injectează o enzimă cu care o paralizează, rolul enzimei fiind de a o degrada, înmuia şi de a deveni mai uşor de digerat. Astfel, tarantulele mănâncă un amestec deja digerat, iar resturile sunt aruncate.

Organismul tarantulei este alcătuit din două părţi principale: capul (cefalotorace sau prosomă) şi corpul (abdomen sau opistosomă). Pe cap (cefalotorace) sunt toate conexiunile cu membrele principale: picioare, "mâini" (pedipalpi, prima pereche de membrelor care sunt folosite ca arme) şi gheare (chelicere; canini).

Patru perechi de ochi sunt situaţi pe partea superioară a capului. În interiorul capului este creierul, care nu este foarte dezvoltat ( sunt grupuri de celule nervoase). În abdomenului este situat stomacul în care tarantula "suge" lichidul pe care l-a transformat în hrană digerată folosind enzime.

Tarantula, ca toate arahnidele, are patru perechi de picioare. Majoritatea speciilor par să aibă 10 picioare, dar primele două "în plus" sunt mai scurte decât celelalte şi servesc drept mâini. Tarantula le foloseste pentru a căuta şi prinde prada, pentru a săpa şi pentru a merge. Fiecare picior este împărţit în mai multe elemente componenete.

Diferenţa dintre sexe (la majoritatea speciilor) a tarantulelor adulte este destul de vizibilă. Bărbaţilor le cresc "cârlige" pe prima pereche de picioare în timpul ultimei năpârliri. Acestea le permit prinderea femelelor în timp ce copulaţia se realizează prin peridalbi.